vineri, 4 noiembrie 2016

NU MĂ IUBI CA-N PRIMA ZI

Iubește-mă ca azi. Iar mâine, ca mâine.

Nu mă iubi ca-n prima zi. Atunci nu mă cunoșteai aproape deloc. Îmi vedeai doar fericirea de pe chip, doar zâmbetul din colțul buzelor, doar strălucirea din ochii care te recunoșteau, deși nu te mai văzusem, poate, niciodată. Atunci nu-mi știai fricile și nici fruntea îmbrobonită de durere. Nu-mi știai nici bătătura de pe deget, de-atâta scris, nici firele de păr albite de timp sau de supărări lăsate în urmă și nici încrețiturile din colțul ochilor. Nu-mi știai nici trupul chircit de spasme, nici încruntările. Nici măcar nu-mi bănuiai coșmarurile sau poverile purtate cândva.

Iubește-mă ca azi, când îmi cunoști și stângăciile. Ca azi, când știi că uneori fac gesturi ridicole și că am visuri agitate, că uneori torc în somn sau că mă trezesc brusc, în noapte. Iubește-mă ca azi, când mă recunoști după hohotele de râs sau când știi cum să-mi interpretezi tăcerile. Când știi că uneori mă pitesc într-o carapace de gheață, ca să nu mă atingă nimeni sau nimic, dar că trebuie să ai răbdare cu mine, să-mi întinzi delicat mâna ca să pot ieși de-acolo, pentru a mă putea îmblânzi din nou.

Iubește-mă ca azi. Iar peste ani, ca peste ani. Așa cum voi fi atunci.

duminică, 17 ianuarie 2016

CÂND IUBIREA VINE DE SUS ÎN JOS

Când iubirea vine de sus în jos, mai întâi ni se întâlnesc gândurile. Fulgere instantanee. Deschidem ochii în același timp, iar privirile se recunosc, fericite:
- Bună dimineața, Soare!
- Bună dimineața, Rază de Lună!
Buzele mele îți sărută fruntea, în timp ce degetele-mi înfrigurate te caută, te ating, îți cifulesc părul rebel. Palmele tale, făcute căuș, ca o inimă, îmi cuprind bărbia, coborând-o ușor, ușor.

Când iubirea vine de sus în jos, mai apoi ni se întâlnesc sufletele. Două oceane separate până acum. Raze de soare și raze de lună se întrepătrund, fericite. Nu mai e nevoie de cuvinte. Te-am chemat de-atâta timp, m-ai căutat atâta timp... Ai mers pe urma pașilor mei, fără să știi că sunt ai mei. Lăsasem în urma mea doar o dâră din parfumul cu care mă îmbrac doar pentru tine.

Când iubirea vine de sus în jos, într-un sfârșit ni se întâlnesc trupurile. Și se recunosc.... într-o stare de grație.

E o nouă zi. O zi care va dura cât viața noastră.

joi, 31 decembrie 2015

MĂ DESPART DE TINE

Nici că trebuie, nici că n-avem încotro. Pur și simplu, ca o inspirație. Pur și simplu, ca o expirație. Alături de tine m-am redescoperit și m-am reinventat. Și-am cules castelele de nisip risipite de furtuni și am transformat fiecare fir de nisip, cu migală, în cristale de diamant reflectând pe fiecare fațadă zecile și sutele și miile de imagini ale mele, în zecile și sutele și miile de momente de fericire și de nefericire, de zâmbete și de lacrimi, de uimire și de dezamăgire pe care le-am strâns în mine pe drumul vieții.

Mi-ai dăruit de toate, și zile strălucitoare, și nopți de insomnie. Și-ți sunt recunoscătoare pentru tot, în primul rând că am învățat să deschid ochii mari ca să pot privi în adâncul sufletului meu. Am învățat să citesc altfel fiecare filă a vieții și s-o scriu altfel pe cea care urmează. Am lăsat în urmă oameni care fac parte din povești ce încep cu "A fost odată...", am regăsit oameni care au făcut parte cândva din povestea mea și pe care îi pierdusem pe drum. Am învățat că fericirea e și o problemă de alegere, că nu are nici formă, nici chip, nici nu poate fi cântărită. Ea există în noi, important este să deblocăm ușile blocate de balastul neiertării de sine și al neiertării de alții. Am învățat că suntem imperfecți și vulnerabili, dar că este foarte bine că suntem așa. Am învățat să fiu atentă la tot și la toate, dar în primul rând la mine. Și-am învățat că mai am atât de mult de învățat, de văzut, de iubit!

Alături de tine am descoperit ce înseamnă aici și acum. Am descoperit că trecutul nu există. A fost. Nici viitorul nu există. Va fi. Am început să mă regăsesc. Și-mi voi continua drumul către mine și alături de cel care urmează, căci el nu este decât un alt tu, mai bogat, mai înțelept și mai profund cu 1.

vineri, 5 septembrie 2014

CU INIMA ÎN CĂUŞUL PALMELOR

Marginea paharului foșnește neliniștit sub rotirea crescândă a degetului, până când sunetul de ecou continuu, când apropiat, când depărtat, crescând treptat, dă verdictul: cristal-cristal. Un deget de vin, două, trei, stop. Rubinul sclipește cu toți dinții lui, strepezind privirea ce călătorește dincolo prezent, dincolo de ce e palpabil.

Anii, lunile, zilele nu au dimensiuni. Se supradimensionează sau se chircesc, devenind totuna. Ești aici, cu aceeași privire printre genele de culoarea frunzelor de toamnă (verzi? arămii? brune? albastre?... ce contează?). Îți dai jos armura, lăsând la iveală copilul din tine, îmi întinzi- ca de atâtea ori- sufletul tău în palmele făcute căuș, șoptești sunt eu, da, eu. Sufletele noastre se ating de parcă nu s-ar fi despărțit niciodată, de parcă n-ar fi călătorit razna printre alți și alți oameni, printre alte și alte locuri. Palmele noastre se caută suprapunându-și liniile vieților. Cuvintele noastre pășesc pe același ritm, mărturisindu-și gândurile nespuse atâta timp.

Și ce dacă trăim în lumi paralele? Timpul nostru nu se măsoară. Nu există trecut, nu există prezent, nu există viitor. Existăm doar noi, ca un Yin și-un Yang. Sunt aici, ești aici când vreau, când vrei, când te chem, când mă chemi.