duminică, 2 septembrie 2012

DRAGOSTEA CA STARE DE BINE


Da, e un titlu simplu, poate prea simplu şi prea puţin metaforic. Dar dragostea adevărată este, în esenţă, simplă şi de cele mai multe ori doar labirinturile gândurilor noastre o complică, trimiţând-o în hăţişuri inutile şi obositoare. Şi lipsa curajului de a fi noi înşine. De a ne iubi şi preţui aşa cum suntem.

Mi-am hrănit adolescenţa cu iubiri spectaculoase şi dramatice, suferind alături de Anna Karenina, de eroinele surorilor Bronte sau ale lui Jane Austen, de Doamna Bovary sau de ............ În subconştient, încetul cu încetul mi s-a insinuat ca un venin de şerpoaică credinţa că iubirea înseamnă suferinţă, că lacrimile sunt fireşti. Ce capcană!!! De-aici şi până la nefericirea ca stare a sinelui îndrăgostit n-a fost decât un pas. Veninul a intoxicat sufletul, şoptindu-i perfid: da, da, da, da, da, assssta e dragosssssssssstea! O recunoşti? Eşti Anna Kareninnnnnnnnnnnna, eşti Catherinnnnnnnnnne, eşti Elisabethhhhhhhhhhh… Şi-am uitat că romanele adolescenţei îşi desfăşurau poveştile într-o altă epocă, în care femeia nu avea de ales decât, cel mult, să păstreze un sâmbure de speranţă în cel mai ascuns ungher al inimii. Şi-am crezut până într-o zi că a iubi înseamnă a suferi umilinţe, şi trădări, şi aşteptări nesfârşite, şi zile şi nopţi de frământări.

Şi totuşi… există oameni şi întâmplări ale fiinţei noastre, ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu, întâmplări care mi-au ridicat uşor, uşor pleoaple grele de gene ca pădurile întunecate, arătându-mi că am fost prizoniera lecturilor adolescenţei, că nu sunt una dintre acele eroine care au rămas nemuritoare în file de roman și că... dragostea=stare de bine. Şi-atunci scutur şi eliberez inspirând aerul proaspăt şi pur al unei noi vieţi, lăsând undeva în urmă, într-o cutie cu fundă roz-aurie, amintirile pline de dantelele şi volanele rochiilor de epocă ale eroinelor nefericite.

joi, 26 iulie 2012

CUVINTELE CARE SCRIU VIAȚA

Mai întâi ochii triști. Temători. De mine?! Sunt cea mai blândă ființă din viața ta. Ai început să te destăinui... șoptite, dar încrâncenate, cuvintele spărgeau în mii de cioburi povestea de iubire care-și cerea continuarea după un început fremătător ce-ți pătrunsese până în măduva oaselor furându-ți nopțile și diminețile petrecute în singurătatea ta. Și dintr-o dată ți-am spus tăios: acum taci! tot ce spui are logică. dar atât. ATÂT! logica nu înseamnă adevăr. e doar o cale a naibii de abilă pentru a-ți justifica frica de adevăr. ai curajul să fii tu! ai curajul să riști! incertitudinea te macină până te face praf și pulbere. adevărul, oricare ar fi acela, te vindecă. aruncă-ți naibii argumentele și scenariile. ce vrei? ce simți? caută răspunsuri nu în logica ta, ci în sufletul tău. eliberează-te!


Ai încremenit. Și dintr-o dată, în ochii tăi a răsărit lumina. Și din adâncurile sufletului tău ți-ai adunat toate cioburile poveștii voastre. Nu mi-ai cerut decât un laptop. Iar tot curajul nebun care te-a cuprins deodată s-a  strâns în vârful degetelor care-au tastat ca pe-o ultimă răsuflare: CE FACI? Iar totul a venit de la sine. Degetele lui îți așteptau semnul de viață. Cuvintele au început să apară unul câte unul, parcă marcând pe monitor bătăile inimii readuse la viață. Cuvinte scrise, apoi cuvinte șoptite la telefon... și-ai plecat cu cioburile poveștii în pumnii sufletului să le așezați unul câte unul la locul lor, în povestea care acum își scrie continuarea prin cuvinte trăite.

P.S. Prietenei mele, L.

luni, 2 aprilie 2012

DANSER SA VIE...

Este titlul unei expoziţii din Centrul Pompidou şi acum, când încerc să surprind în câteva rânduri esenţa impresiilor trăite timp de şapte zile, cred că aceasta este cea mai expresivă sintagmă ce defineşte, pentru mine, Parisul. Dansează-ţi viaţa! Asta am tradus eu din ce-am perceput eu acolo. Nu, Parisul nu este un loc de vizitat pur şi simplu. Este un loc de simţit ceea ce vezi, de respirat atmosfera boemă a străduţelor împânzite de bistrouri aglomerate, cu măsuţe pe trotuare, la care oamenii se aşează orientaţi către trecători ca la spectacol, de descoperit gastronomia franceză şi vinurile de Bordeaux, un loc în care să te pierzi în mulţimea pestriţă, simţindu-te însă unic, în care să treci de la o epocă la alta ca printr-o oglindă magică ce te transformă instantaneu în trăitor al acelei epoci, în care să te pierzi în faţa Sărutului lui Rodin sau în faţa picturilor lui Gaugain, să te întinzi pe iarbă la umbra Luvrului sau să-ţi prinzi lacătul iubirii pe unul dintre podurile Senei, să-ţi savurezi croissantul şi cafeaua de dimineaţă la Chez Jean. Parisul este un loc în care trebuie să revii. Şi să nu fii singur. Căci sunt prea multe trăiri, gânduri, sentimente pe care vrei să le pipăi cu vârful degetelor minţii, şi ale sufletului, şi ale trupului... şi să le împărtăşeşti cu cineva.

PS Mulţumesc, Carmen! Mulţumesc, Andy!

duminică, 26 februarie 2012

I'M LIKE A BIRD

Îmi simţeam sufletul captiv în trecut, flash-uri reveneau obsedant, dar, ce-i drept, din ce în ce mai rare odată cu trecerea timpului, maxilarele mi se mai încleştau uneori de ciudă că past tense-ul refuza să rămână acolo unde-i era locul. Şi nu puteam să-mi trăiesc pe deplin prezentul din cauza umbrelor care-mi mai abureau ochii sau care mi se fixau ca un nod în gât. Uită, uită, uită! Eram conştientă că mă agăţam de amintiri doar pentru că sufletul meu nu putea rămâne gol şi ştiam că singură nu puteam să lansez către zbor nacela ancorată încă de amărăciune.

Şi-am ajuns în faţa mării. Se întindea albastră, lină, nesfârşită, strălucindă în lumina zorilor. Nisipurile mişcătoare erau în spatele meu, dar nu mai aveam ochi să le văd, nici nu mai puteam să le aud chemarea. Aparţineau acelui past tense care nu mai avea nicio şansă de a redeveni prezent. Ştiam că trebuie să păşesc înainte. Mi-era puţină teamă, dar am auzit o voce hotărâtă şi plină de căldură: hai! Am întins mâinile care-au prins aripi şi m-am înălţat încetul cu încetul, plutind în sus, nu mult, cât să-mi răcoresc din când în când vârful degetelor în jocul de lumini al apelor, ca să nu uit că totuşi sunt pământeancă.

vineri, 17 februarie 2012

ADA CODĂU: IAR FERICIREA TE AJUNGE DIN URMĂ

Ada a scris una dintre cele mai frumoase pagini din blogul ei. Am citit şi recitit rândurile, zâmbind cu toată fiinţa, regăsindu-mă printre ele. Nu, nu sunt nici copilul alergând pe malul mării cu zmeul în mână, nici pictorul, nici măcar o fâşie din pătura kaki.:) Mă regăsesc în dorinţa de a rămâne un om cu spiritul liber şi mă regăsesc în dorinţa de a păstra aşa cum e puzzle-ul cu oamenii frumoşi din viaţa mea. Sunt cel care aleargă, iar fericirea îl prinde din urmă. Sunt cea care iubeşte pe fugă, aşa cum numai ea ştie.

Pagina Adei mi-a amintit de dimineaţa cu parfum de iubire: am simţit cum clipele stau pe loc, cum tot universul se transformă în două piese de puzzle ce se îmbină într-o perfectă armonie. Şi-n aroma cafelei fierte la ibric am descoperit acea stare de "mi-e bine-bine" de care avusesem atâta nevoie, pe care o aşteptasem fără măcar să visez la ea, poate fără măcar să ştiu că există. Şi mâna ce-mi mângâie părul, şi podul palmei brăzdat de-atâtea semne ale destinului, şi vocea care mă învăluie, şi privirea care mă descifrează, şi îmbrăţişarea care mă cuprinde...

sâmbătă, 4 februarie 2012

AȘA DEVENIM ZEI

A fost o vreme când, cu aer naiv de superioritate, cel mai probabil  consecință a unor lecturi puritane și a unor experiențe trăite sau care mi-au fost împărtășite, consideram dragostea platonică drept o supremă manifestare a sufletelor pereche, disprețuind înlănțuirea trupurilor, pe care n-o vedeam decât ori ca pe o datorie conjugală, ori ca pe un semn de desfrânare. Simțeam, totuși, că pe undeva greșesc  și nu-mi dădeam seama de unde aveam acest sentiment de nesiguranță a convingerilor mele. Intuiam că, dincolo de ceea ce știam eu, era ceva ce nu cunoscusem încă, că există divin și înălțare în TOT ce înseamnă dragoste.

Și-am decis să mă retrag în mine, ca un animal hăituit ce se retrage în bârlog să-și vindece rănile, și să trăiesc doar certitudinile cotidiene, așteptând în sinele meu momentul când voi ști ce vreau și voi avea ceea ce am nevoie. Au trecut, zile, luni sau poate chiar ani, nu am numărat clipele și nici nu le transform în unități de măsură, căci îmi pot contracta sau dilata timpul personal după propria mea dorință, și-am știut că dragostea totală nu este apanajul exclusiv al sufletului. Mintea are nevoie să admire. Sufletul are nevoie să fie îndrăgostit. Trupul are nevoie să vibreze. Asta înseamnă dragostea totală, doar așa putem simți că ne desprindem de lumesc și devenim zei. Și așa cum mințile au nevoie de cuvinte ca să rezoneze, sufletele de emoție ca să se întâlnească, așa și trupurile au nevoie de timp ca să se întâlnească, să se  descopere, să se regăsească. Abia atunci Ea și El încep să-și scrie pentru eternitate povestea lor de dragoste.

joi, 2 februarie 2012

DESPRE DRAGOSTE 100%

De multe ori, ascultând povești de iubire sau de neiubire, trăind alături de prietenele mele iluziile sau deziluziile mele sau ale lor, am căutat în jurul meu răspunsul la atâtea întrebări, rătăcind uneori ca un explorator temerar, dar revenind de fiecare dată la mine însămi, ca la un pământ al făgăduinței. Și după răsărituri și apusuri de soare, după clipe de fericire și clipe de trădare, după speranțe și îndoieli, am găsit răspunsul în mine, răspuns pe care l-am mărturisit o singură dată în viață: cucerește-mi mintea, apoi sufletul, apoi trupul. Abia atunci va fi dragoste 100%! Neapărat în ordinea asta și neapărat în trei părți egale: 33,(3), apoi încă 33,(3) și-apoi încă 33,(3). Căci pentru o mare dragoste echilibrul este totul. Între El și Ea, între minte, suflet și  trup. Asta înseamnă fair-play în adevăratul sens al cuvântului.

Ce bine că am fost bună la matematică și mi-am amintit despre numerele zecimale periodice! :)

luni, 30 ianuarie 2012

DE LA DRAGOSTEA CA OTRAVĂ LA IUBIRE

Scriam astă-vară despre dragostea care lasă în urma ei gust amărui de migdală. Metafora mi-a răsărit spontan, din subconștient, fără să realizez, atunci, că cianura are miros de migdală amară, lucru pe care-l citisem, demult, în romanele polițiste ale Rodicăi Ojog Brașoveanu. Au trecut câteva luni până când, brusc, am avut o revelație: expresia apărută la fel de firesc și de negândit ca o respirație avea o conotație la care nu mă gândisem, dar pe care o intuiam în subconștientul măcinat de-atâtea ori de acel „De ce?". Revelația a coincis cu momentul în care și ultima picătură de otravă s-a scurs, disipându-se în past tense. Și-atunci, cu luciditatea ființei eliberate de trecut, mi-am dat seama că dragostea care otrăvește nu este Iubirea. Căci Iubirea nu cade niciodată.(Corinteni 13)

miercuri, 25 ianuarie 2012

A LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU

Vreau să văd cu tine răsăritul de soare! E mica madlenă care mi-a amintit de o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă, pe vremea majoratelor generației mele. Ne aflam la 2 Mai, la Gina, când, spre dimineață, am pornit cu toții spre malul mării, să vedem cum răsare soarele de dincolo de orizont.  Vreau să văd cu tine răsăritul de soare! mi-a șoptit Alexandru. Ne-am așezat pe nisipul umed, așteptând. Nu vreau să descriu răsăritul, căci ar fi o împietate. Răsăritul soarelui se trăiește. Îmi amintesc, și-mi vine să râd, cum un moment ce ar fi putut deveni romantic, deși cât romantism poate exista la 18 ani!, a devenit o discuție filologică, de la o simplă comparație emisă cu încântare: „Parcă e o ceapă degerată!" N-am putut nici în ruptul capului s-o accept.

Acum, după ani, aceeași frază mi-a trezit din nou dorința să văd răsăritul de soare din mare, ca să-mi pot umple privirile, sufletul, toată ființa cu fiecare secundă, cu fiecare rază, cu fiecare atingere, așa cum n-am făcut-o atunci. Și-mi voi umple gândul... și sufletul... și trupul de soare-răsare, ca de începutul unei mari iubiri.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

BOLUL CU MIEZ DE NUCĂ

Aseară m-am gândit că în această dimineață ar trebui și mi-ar plăcea (pentru mine, a trebui nu există decât dacă face pereche cu a-mi plăcea) să mănânc un pumn de miez de nucă. Acasă nu aveam, m-am gândit că-mi voi face timp totuși, peste zi, să-mi cumpăr nuci din piață pe care să le sparg, să le curăț, să separ miezul de coajă, așa cum făceam în copilărie, când dada, bunica mea care nu mai e de 15 ani, dar pe care o iubesc la fel de mult și la fel de pământesc, făcea cei mai minunați cozonaci din toată viața mea. Nu mi-am făcut timp, apoi am uitat. Seara, înainte de a ajunge acasă, am trecut pe la Mirenna. M-am scuturat de picăturile de ploaie (deși le iubesc atât de mult încât le-aș aduna și păstra în palmele ținute căuș pe toate care-mi ating părul, fața, umerii) și am intrat. Pe masă mă aștepta, fără să-i fi spus nimic prietenei mele, bolul cu miez de nucă de care uitasem! Acelea erau nucile la care visasem și care mă așteptaseră, fără ca nimeni să știe că erau pentru mine.

În vară, scriam gândind la o nouă iubire care-mi va străluci, din nou, privirile. Între timp uitasem de asta, așa cum am uitat azi de pumnul cu miez de nucă. Și-am înțeles că ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, mai devreme sau mai târziu, este suficient să-ți dorești, cu fiecare papilă gustativă sau cu fiecare por al ființei, apoi să uiți, căci momentul va sosi când te-aștepți mai puțin. Fie că este vorba de ronțăitul miezului de nucă, de primul sărut sau de-o poveste de dragoste.



Faceți căutări pe acest blog