Da, e un
titlu simplu, poate prea simplu şi prea puţin metaforic. Dar dragostea
adevărată este, în esenţă, simplă şi de cele mai multe ori doar labirinturile
gândurilor noastre o complică, trimiţând-o în hăţişuri inutile şi obositoare. Şi lipsa curajului de a fi noi înşine. De a ne iubi şi preţui aşa cum suntem.
Mi-am
hrănit adolescenţa cu iubiri spectaculoase şi dramatice, suferind alături de
Anna Karenina, de eroinele surorilor Bronte sau ale lui Jane Austen, de Doamna
Bovary sau de ............ În subconştient, încetul cu încetul mi s-a insinuat ca
un venin de şerpoaică credinţa că iubirea înseamnă suferinţă, că lacrimile sunt
fireşti. Ce capcană!!! De-aici şi până la nefericirea ca stare a sinelui îndrăgostit
n-a fost decât un pas. Veninul a intoxicat sufletul, şoptindu-i perfid: da, da,
da, da, da, assssta e dragosssssssssstea! O recunoşti? Eşti Anna Kareninnnnnnnnnnnna,
eşti Catherinnnnnnnnnne, eşti Elisabethhhhhhhhhhh… Şi-am uitat că romanele
adolescenţei îşi desfăşurau poveştile într-o altă epocă, în care femeia nu avea
de ales decât, cel mult, să păstreze un sâmbure de speranţă în cel mai ascuns
ungher al inimii. Şi-am crezut până într-o zi că a iubi înseamnă a suferi umilinţe, şi trădări, şi aşteptări nesfârşite, şi zile şi
nopţi de frământări.
Şi totuşi…
există oameni şi întâmplări ale fiinţei noastre, ca să-l parafrazez pe Nichita
Stănescu, întâmplări care mi-au ridicat uşor, uşor pleoaple grele de gene ca
pădurile întunecate, arătându-mi că am fost prizoniera lecturilor
adolescenţei, că nu sunt una dintre acele eroine care au rămas nemuritoare în
file de roman și că... dragostea=stare de bine. Şi-atunci mă scutur şi mă eliberez inspirând aerul proaspăt şi pur al unei noi vieţi, lăsând
undeva în urmă, într-o cutie cu fundă roz-aurie, amintirile pline de dantelele
şi volanele rochiilor de epocă ale eroinelor nefericite.