DE LA DRAGOSTEA CA OTRAVĂ LA IUBIRE

Scriam astă-vară despre dragostea care lasă în urma ei gust amărui de migdală. Metafora mi-a răsărit spontan, din subconștient, fără să realizez, atunci, că cianura are miros de migdală amară, lucru pe care-l citisem, demult, în romanele polițiste ale Rodicăi Ojog Brașoveanu. Au trecut câteva luni până când, brusc, am avut o revelație: expresia apărută la fel de firesc și de negândit ca o respirație avea o conotație la care nu mă gândisem, dar pe care o intuiam în subconștientul măcinat de-atâtea ori de acel „De ce?". Revelația a coincis cu momentul în care și ultima picătură de otravă s-a scurs, disipându-se în past tense. Și-atunci, cu luciditatea ființei eliberate de trecut, mi-am dat seama că dragostea care otrăvește nu este Iubirea. Căci Iubirea nu cade niciodată.(Corinteni 13)

A LA RECHERCHE DU TEMPS PERDU

Vreau să văd cu tine răsăritul de soare! E mica madlenă care mi-a amintit de o întâmplare petrecută cu ceva timp în urmă, pe vremea majoratelor generației mele. Ne aflam la 2 Mai, la Gina, când, spre dimineață, am pornit cu toții spre malul mării, să vedem cum răsare soarele de dincolo de orizont.  Vreau să văd cu tine răsăritul de soare! mi-a șoptit Alexandru. Ne-am așezat pe nisipul umed, așteptând. Nu vreau să descriu răsăritul, căci ar fi o împietate. Răsăritul soarelui se trăiește. Îmi amintesc, și-mi vine să râd, cum un moment ce ar fi putut deveni romantic, deși cât romantism poate exista la 18 ani!, a devenit o discuție filologică, de la o simplă comparație emisă cu încântare: „Parcă e o ceapă degerată!" N-am putut nici în ruptul capului s-o accept.

Acum, după ani, aceeași frază mi-a trezit din nou dorința să văd răsăritul de soare din mare, ca să-mi pot umple privirile, sufletul, toată ființa cu fiecare secundă, cu fiecare rază, cu fiecare atingere, așa cum n-am făcut-o atunci. Și-mi voi umple gândul... și sufletul... și trupul de soare-răsare, ca de începutul unei mari iubiri.

BOLUL CU MIEZ DE NUCĂ

Aseară m-am gândit că în această dimineață ar trebui și mi-ar plăcea (pentru mine, a trebui nu există decât dacă face pereche cu a-mi plăcea) să mănânc un pumn de miez de nucă. Acasă nu aveam, m-am gândit că-mi voi face timp totuși, peste zi, să-mi cumpăr nuci din piață pe care să le sparg, să le curăț, să separ miezul de coajă, așa cum făceam în copilărie, când dada, bunica mea care nu mai e de 15 ani, dar pe care o iubesc la fel de mult și la fel de pământesc, făcea cei mai minunați cozonaci din toată viața mea. Nu mi-am făcut timp, apoi am uitat. Seara, înainte de a ajunge acasă, am trecut pe la Mirenna. M-am scuturat de picăturile de ploaie (deși le iubesc atât de mult încât le-aș aduna și păstra în palmele ținute căuș pe toate care-mi ating părul, fața, umerii) și am intrat. Pe masă mă aștepta, fără să-i fi spus nimic prietenei mele, bolul cu miez de nucă de care uitasem! Acelea erau nucile la care visasem și care mă așteptaseră, fără ca nimeni să știe că erau pentru mine.

În vară, scriam gândind la o nouă iubire care-mi va străluci, din nou, privirile. Între timp uitasem de asta, așa cum am uitat azi de pumnul cu miez de nucă. Și-am înțeles că ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, mai devreme sau mai târziu, este suficient să-ți dorești, cu fiecare papilă gustativă sau cu fiecare por al ființei, apoi să uiți, căci momentul va sosi când te-aștepți mai puțin. Fie că este vorba de ronțăitul miezului de nucă, de primul sărut sau de-o poveste de dragoste.