joi, 26 iulie 2012

CUVINTELE CARE SCRIU VIAȚA

Mai întâi ochii triști. Temători. De mine?! Sunt cea mai blândă ființă din viața ta. Ai început să te destăinui... șoptite, dar încrâncenate, cuvintele spărgeau în mii de cioburi povestea de iubire care-și cerea continuarea după un început fremătător ce-ți pătrunsese până în măduva oaselor furându-ți nopțile și diminețile petrecute în singurătatea ta. Și dintr-o dată ți-am spus tăios: acum taci! tot ce spui are logică. dar atât. ATÂT! logica nu înseamnă adevăr. e doar o cale a naibii de abilă pentru a-ți justifica frica de adevăr. ai curajul să fii tu! ai curajul să riști! incertitudinea te macină până te face praf și pulbere. adevărul, oricare ar fi acela, te vindecă. aruncă-ți naibii argumentele și scenariile. ce vrei? ce simți? caută răspunsuri nu în logica ta, ci în sufletul tău. eliberează-te!


Ai încremenit. Și dintr-o dată, în ochii tăi a răsărit lumina. Și din adâncurile sufletului tău ți-ai adunat toate cioburile poveștii voastre. Nu mi-ai cerut decât un laptop. Iar tot curajul nebun care te-a cuprins deodată s-a  strâns în vârful degetelor care-au tastat ca pe-o ultimă răsuflare: CE FACI? Iar totul a venit de la sine. Degetele lui îți așteptau semnul de viață. Cuvintele au început să apară unul câte unul, parcă marcând pe monitor bătăile inimii readuse la viață. Cuvinte scrise, apoi cuvinte șoptite la telefon... și-ai plecat cu cioburile poveștii în pumnii sufletului să le așezați unul câte unul la locul lor, în povestea care acum își scrie continuarea prin cuvinte trăite.

PS Prietenei mele, L.