duminică, 2 septembrie 2012

DRAGOSTEA CA STARE DE BINE


Da, e un titlu simplu, poate prea simplu şi prea puţin metaforic. Dar dragostea adevărată este, în esenţă, simplă şi de cele mai multe ori doar labirinturile gândurilor noastre o complică, trimiţând-o în hăţişuri inutile şi obositoare. Şi lipsa curajului de a fi noi înşine. De a ne iubi şi preţui aşa cum suntem.

Mi-am hrănit adolescenţa cu iubiri spectaculoase şi dramatice, suferind alături de Anna Karenina, de eroinele surorilor Bronte sau ale lui Jane Austen, de Doamna Bovary sau de ............ În subconştient, încetul cu încetul mi s-a insinuat ca un venin de şerpoaică credinţa că iubirea înseamnă suferinţă, că lacrimile sunt fireşti. Ce capcană!!! De-aici şi până la nefericirea ca stare a sinelui îndrăgostit n-a fost decât un pas. Veninul a intoxicat sufletul, şoptindu-i perfid: da, da, da, da, da, assssta e dragosssssssssstea! O recunoşti? Eşti Anna Kareninnnnnnnnnnnna, eşti Catherinnnnnnnnnne, eşti Elisabethhhhhhhhhhh… Şi-am uitat că romanele adolescenţei îşi desfăşurau poveştile într-o altă epocă, în care femeia nu avea de ales decât, cel mult, să păstreze un sâmbure de speranţă în cel mai ascuns ungher al inimii. Şi-am crezut până într-o zi că a iubi înseamnă a suferi umilinţe, şi trădări, şi aşteptări nesfârşite, şi zile şi nopţi de frământări.

Şi totuşi… există oameni şi întâmplări ale fiinţei noastre, ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu, întâmplări care mi-au ridicat uşor, uşor pleoaple grele de gene ca pădurile întunecate, arătându-mi că am fost prizoniera lecturilor adolescenţei, că nu sunt una dintre acele eroine care au rămas nemuritoare în file de roman și că... dragostea=stare de bine. Şi-atunci scutur şi eliberez inspirând aerul proaspăt şi pur al unei noi vieţi, lăsând undeva în urmă, într-o cutie cu fundă roz-aurie, amintirile pline de dantelele şi volanele rochiilor de epocă ale eroinelor nefericite.