A mai trecut un an. Încă un an. Şi vor mai trece. Timpul pare că s-a contractat rău de tot, zilele zboară zănatice. Nu azi-ul devine ieri, ci mâine-le.
Sunt lucruri, însă, care nu trec. Nu că n-ai vrea. Nu că ai vrea. Pur şi simplu nu trec, pentru că odată picurate prin clepsidra timpului se metamorfozează în... timbre. Timbre ale sufletului. Nu se văd. Doar tu le ştii. Şi poate cei care ştiu să vadă prin ochii tăi ca printr-o lunetă sau care merită să-ţi asculte cuvintele. Un timbru, o piesă din puzzle-ul tău: genunchii juliţi ai copilăriei, caisele verzi furate de prin vecini, gardul pe care te-ai căţărat de-atâtea ori, chipul bunicului, candela de pe peretele bunicii îngenunchiate în rugăciune, tatăl transformat în Moş Crăciun, coroniţele de premiant făcute de mâinile mamei din trandafirii din faţa casei, firele de nisip din părul ud, teancurile de scrisori de dragoste, prietenii de suflet, momentele în care ai urlat de durere, clipele în care ai ţipat de fericire, hohotele de râs, hohotele de plâns, prima iubire, marea iubire, zâmbetele din ochii copiilor, amprentele pe care le-ai lăsat în urma ta, oamenii care contează, secvenţele decupate din filmul vieţii şi rămase intacte.
A mai trecut un an. Tapetul din timbre cu care-ţi învălui sufletul străluceşte a neuitare. Şi aşteaptă, răbdător, şi alte amintiri ce vor veni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu