CU INIMA ÎN CĂUŞUL PALMELOR

Marginea paharului foșnește neliniștit sub rotirea crescândă a degetului, până când sunetul de ecou continuu, când apropiat, când depărtat, crescând treptat, dă verdictul: cristal-cristal. Un deget de vin, două, trei, stop. Rubinul sclipește cu toți dinții lui, strepezind privirea ce călătorește dincolo prezent, dincolo de ce e palpabil.

Anii, lunile, zilele nu au dimensiuni. Se supradimensionează sau se chircesc, devenind totuna. Ești aici, cu aceeași privire printre genele de culoarea frunzelor de toamnă (verzi? arămii? brune? albastre?... ce contează?). Îți dai jos armura, lăsând la iveală copilul din tine, îmi întinzi- ca de atâtea ori- sufletul tău în palmele făcute căuș, șoptești sunt eu, da, eu. Sufletele noastre se ating de parcă nu s-ar fi despărțit niciodată, de parcă n-ar fi călătorit razna printre alți și alți oameni, printre alte și alte locuri. Palmele noastre se caută suprapunându-și liniile vieților. Cuvintele noastre pășesc pe același ritm, mărturisindu-și gândurile nespuse atâta timp.

Și ce dacă trăim în lumi paralele? Timpul nostru nu se măsoară. Nu există trecut, nu există prezent, nu există viitor. Existăm doar noi, ca un Yin și-un Yang. Sunt aici, ești aici când vreau, când vrei, când te chem, când mă chemi.

MATRIOSKA DIN MINE

După 29 de ani, ne-am reîntâlnit şi noi, pentru prima dată de la terminarea liceului. Nici 10, nici 20, nici 30. De ce aşa? Poate pentru că aşa am fost noi timp de patru ani: rebele, originale, gălăgioase, în ciuda codiţelor împletite, în ciuda bentiţelor de pe cap din tabloul de final, în ciuda sarafanelor negre mai jos de genunchi (care se scurtau surprinzător la ieşirea pe porţile liceului!). Poate pentru că am fost prea multe (36), din multe colţuri ale judeţului, şi aruncate, la repartizare, în alte multe colţuri ale judeţului. Poate pentru că la 10 şi la 20 de ani eu am fost prea acaparată de prezentul continuu şi cronofag şi am uitat de matrioska din mine: eleva cu matricola 140 Liceul Pedagogic Constanţa, pe aceeaşi pagină de catalog între Cocşura şi Dina.

Dar anul acesta, odată cu primăvara, o reîntâlnire virtuală cu „băieţii” din vechea noastră gaşcă de reuniuni, majorate şi banchet de sfârşit de liceu (din clasa LMM-istă XII F, aliniată special de mai marii noştri pentru reuniunile cu XII A LPC) a fost ca un clopoţel deşteptător. Şi, încetul cu încetul, ne-am regăsit, tot virtual, între noi şi, mai ales, ne-am regăsit pe noi înşine, cele şi cei care am fost odinioară. Poze din anii de liceu, amintiri readuse în prezent, momente reactivate, aventuri prin nămeţi, pe drumuri colbuite de sate neştiute până atunci, pe nisip fierbinte, iubiri înfiripate şi destrămate, iubiri împlinite şi iubiri ascunse, prietenii adevărate.

Revederea XII A LPC şi XII F LMM (plus Sergiu din XII A), în acelaşi restaurant în care am petrecut împreună la banchetul de sfârşit de liceu … Emoţii, trandafiri roşii, bucurii, îmbrăţişări, râsete, „Ani de liceu”, amintiri, dans, pozele din 1985. Parcă o mână nevăzută a tras perdeaua timpului şi a risipit toate amprentele acestuia, căci ochii mei au văzut doar chipurile de altădată, sufletul meu a simţit acelaşi drag de colega mea de bancă, de colega din banca din spatele meu sau din faţa mea, braţele mele au îmbrăţişat aceleaşi fete şi aceiaşi băieţi cu care am împărţit atâtea! Sunt fericită că am simţit asta, căci acum ştiu că matrioska din mine cu matricola 140, chiar dacă s-a pitit ani întregi sub altă şi altă matrioskă, la o adică, ea există, iar inima mea e tot acolo, bine păstrată, ca-n pictura Adei. Şi o voi descoperi ori de câte ori voi dori, să mă asigur că e intactă.

VIAŢA NU MERGE DUPĂ REGULILE NOASTRE

Viaţa nu merge după regulile noastre. Ne avântăm uneori să stabilim noi (!?) direcţia în care mergem. Direcţia în care ar trebui să meargă cei dragi nouă. Cei pe care-i iubim. Stabilim noi (hmmm.....) ce ne face bine şi ce nu. Ce le face lor bine şi ce nu. Analizăm şi apreciem ce ne trebuie şi ce nu ne trebuie. Ce le trebuie şi ce nu le trebuie. Tic, tac, tic, tac! Ceasul minţii măsoară timpul, dându-ne şi dându-le deadline-uri. Plus, minus, înmulţit şi împărţit. Calculatorul minţii analizează, compară, despică firu-n patru, în patruzeci, în patru sute.

Şi timpul trece. Şi viaţa nu merge după regulile noastre. Şi descoperim că nu e chiar aşa cum am crezut noi că e. Unii clachează, căci orgoliul nu le permite să accepte că au greşit. Alţii au revelaţia şi-şi salvează timpul pe care-l mai au. Şi înţeleg, mai devreme sau mai târziu, că viaţa are regulile ei, că tot ceea ce trebuie să facem este să fim atenţi. La tot şi la toate, cum spune Marin Sorescu. Atenţi, cu simţurile ascuţite, cu ochiul minţii şi al sufletului. Atenţi şi senini, cu mintea liberă de calcule, de măsurători ale timpului, liberă să vadă frumuseţea din noi, de lângă noi. Frumuseţea drumului.