vineri, 4 noiembrie 2016

NU MĂ IUBI CA-N PRIMA ZI

Iubește-mă ca azi. Iar mâine, ca mâine.

Nu mă iubi ca-n prima zi. Atunci nu mă cunoșteai aproape deloc. Îmi vedeai doar fericirea de pe chip, doar zâmbetul din colțul buzelor, doar strălucirea din ochii care te recunoșteau, deși nu te mai văzusem, poate, niciodată. Atunci nu-mi știai fricile și nici fruntea îmbrobonită de durere. Nu-mi știai nici bătătura de pe deget, de-atâta scris, nici firele de păr albite de timp sau de supărări lăsate în urmă și nici încrețiturile din colțul ochilor. Nu-mi știai nici trupul chircit de spasme, nici încruntările. Nici măcar nu-mi bănuiai coșmarurile sau poverile purtate cândva.

Iubește-mă ca azi, când îmi cunoști și stângăciile. Ca azi, când știi că uneori fac gesturi ridicole și că am visuri agitate, că uneori torc în somn sau că mă trezesc brusc, în noapte. Iubește-mă ca azi, când mă recunoști după hohotele de râs sau când știi cum să-mi interpretezi tăcerile. Când știi că uneori mă pitesc într-o carapace de gheață, ca să nu mă atingă nimeni sau nimic, dar că trebuie să ai răbdare cu mine, să-mi întinzi delicat mâna ca să pot ieși de-acolo, pentru a mă putea îmblânzi din nou.

Iubește-mă ca azi. Iar peste ani, ca peste ani. Așa cum voi fi atunci.